NICOLAE PAULESCU ÎN MEMORIA NOASTRĂ

14 noiembrie este ZIUA MONDIALĂ A DIABETULUI. În acest an s-au împlinit 90 de ani de la descoperirea insulinei de către Nicolae Paulescu. Marţi, 8 noiembrie 2011, a avut loc la Academia Română o sesiune extraordinară dedicată marelui savant român, ocazie cu care Profesorul Nicolae Hâncu a avut o comunicare pe această temă.

Cînd, în 1999, am preluat preşedinţia Societăţii Române de Diabet, Nutriţie, Boli Metabolice şi apoi, în 2001, a Federaţiei Române de Diabet, Nutriţie, Boli Metabolice, mi-am propus, alături de colegii mei din cele două board-uri, ca obiectiv suprem acţiuni complexe prin care lui Nicolae Paulescu să i se recunoască pe plan internaţional meritele în descoperirea insulinei.
În anul 2001 se împlineau 80 de ani de cînd N. Paulescu anunţa lumii rodul geniului său, iar noi, printr-un gest de solidaritate naţională la care s-au alăturat mari personalităţi europene, am marcat evenimentul la Sinaia. Totul a fost sub egida Institutului Cultural Român, a Academiei Române şi a Guvernului României. Academicianul Eugen Simion, Preşedintele de atunci al Academiei, şi Academicianul Augustin Buzura au patronat ceea ce noi defineam atunci ca fiind omagiul adus inegalabilului Paulescu.
A urmat dezvelirea bustului lui Paulescu datorită eforturilor personale ale Universităţii „Carol Davila” şi ale Prof. C. Ionescu Tîrgovişte.
Ne îndreptam cu paşi hotărîţi spre ceea ce la un moment dat eram siguri că vom obţine: Premiul Internaţional Nicolae Paulescu care trebuia să fie decernat la Paris cu ocazia Congresului Federaţiei Internaţionale de Diabet (IDF). Ce a urmat – se ştie. Aşa ca întotdeauna, cînd politicul şi ideologicul intră în lumea ştiinţei, aceasta din urmă este păgubită. Pentru prima dată în istoria congreselor IDF, o sesiune deja planificată şi introdusă în program a fost anulată. Era sesiunea dedicată lui Nicolae Paulescu, prin decernarea primului Premiu Internaţional care îi purta numele. Ca o consolare, preşedintele de atunci al IDF, Profesorul Pierre Lefebvre, a participat la Satu Mare la decernarea Premiului Nicolae Paulescu Profesorului Geremia Bolli, cu ocazia Congresului Federaţiei noastre.
Furtuna nu a trecut, a urmat în 2005 „Procesul Paulescu”, desfăşurat pe o insulă grecească, atunci cînd brilianta pledoarie a colegului C. Ionescu Tîrgovişte a încîntat pe toţi, dar finalul nu a fost cel dorit.
Ceea ce trebuia să fie o flacără devenise un jar mocnit din care a ţîşnit totuşi făclia Paulescu la Toronto, cînd, la Congresul IDF din 2009, Profesorul Alberto de Leiva l-a repus pe piedestal.
Privind la viaţa acestui „mare, dar biet om” (I. Pavel) ne întrebăm care este adevărata faţă a adevărului. Iar pentru a afla răspunsul am apelat la înţelepciunea şi judecata marilor gînditori.
Gabriel Garcia Marquez recunoaşte că „mai este un adevăr dincolo de adevăr”, dar „nu în tărîmul întunecos al adevărului uitării”. Atunci m-am îndreptat spre Marlaux care recunoaşte „arta ca un antidestin, adică fructul creaţiei ca un antidestin”. Descoperirea lui Paulescu, insulina, ar trebui să o privim ca pe dramaticul său antidestin.
Schopenhauer spune că „adevărata valoare nu are nevoie de celebritate, mai ales în cazul unor genii. Dacă cel talentat nimereşte o ţintă pe care alţii nu o pot face, geniul nimereşte ţinta pe care alţii nu o văd”, spunea marele filozof la vîrsta la care contemporanii săi încă nu îi găsiseră piedestalul. Ei bine, Paulescu a intuit ţinta (pancreasul beta-insular) şi apoi a nimerit-o.
Ce a însemnat descoperirea lui Paulescu?
Paulescu „nu a dorit să strivească corola de minuni a lumii” (L. Blaga). El a venit însă în întîmpinarea lui Blaga care, intuind parcă epidemia de diabet ce avea să vină, spunea „intrat-a o boală în lume”, iar cei ce o au, aparent resemnaţi, „o poartă fără lacrimi”, strigînd totuşi „Pămîntule dă-mi trupul înapoi”, pentru că „viaţa întreagă eu voi căuta viaţa”. Tot Blaga ne avertizează că „fiecare organ îşi are memoria sa” şi că „omul poate să înşele natura, să o păcălească, să o întreacă sau să o strice”. Paulescu a vrut să o întreacă şi a reuşit, dăruind umanităţii insulina.
Care este, deci, locul lui în Pantheonul umanităţii?
În timpurile grele în care îşi pregătea cu măiestrie succesul, Gabriel Garcia Marquez recunoştea că „nu este suficient să fii cel mai bun, trebuie să fii recunoscut ca atare”. Întrebînd un anonim insulinotratat cine a descoperit insulina, cu siguranţă ar răspunde că nu ştie, dar că este convins că datorită ei trăieşte şi, ca atare, îl venerează.
Să ne amintim că Freud a spus: „Nemuritor devine acela care este tot mai mult iubit de tot mai mulţi anonimi”. Paulescu este astfel un nemuritor glorificat de anonimi, iar acestor anonimi genialul savant, prin insulină, le-a dăruit forţa de a dobîndi victoria învinşilor, pentru că cei care pînă în 1921 erau răpuşi de boală, acum o înving, adică sînt sănătoşi condiţionat.
Ce este astăzi terapia cu insulină?
Terapia cu insulină este cel mai complex, pretenţios şi copleşitor tratament din patologia umană.
Nimic nu o depăşeşte!
Pentru că insulinoterapia implică participarea zilnic repetitivă, timp de ani şi decenii, a persoanei tratate, sub observaţia educatorului, a medicului, dar şi a familiei.
De aceea, în cazul insulinoterapiei nu putem opera cu gîndirea numerică de tipul „medicament ieftin sau scump”. Pentru că insulina este medicamentul care salvează viaţa, preţul ei fiind deci preţul vieţii. Iar Marlaux, care a coabitat cu moartea în zbuciumul creaţiei sale, recunoaşte: „o viaţă nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cît o viaţă”.
Aşadar, în faţa insulinoterapiei avem o singură judecată: cea clinică, ce înseamnă valoarea eficienţei şi eficienţa valorii. Nu putem accepta judecata cinică pentru că „cinic este acela care ştie preţul la toate, dar valoarea la nimic” (O. Wilde).
În concluzie, aş spune: cazul Paulescu nu s-a încheiat. Nu ştim ce ne rezervă viitorul, pentru că „el nu ne trimite heralzi; este prea inteligent şi prea crud să o facă”, ne avertizează înţeleptul gînditor (Oscar Wilde). Cred însă că Paulescu a fost un sfînt canonizat pe altarul diabetului. Iar în faţa sfinţilor trebuie să ne închinăm. O fac şi eu de decenii, şi o voi face mereu, atît timp cît prin insulină voi salva vieţile semenilor.

Profesor Dr. Nicolae Hâncu
Membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale din România

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.