„Din România: incursiuni prin această ţară şi istoria ei”: gînduri asupra însemnărilor călugărului benedictin Raymund Netzhammer

 Hotărît lucru, ideea publicării cărţii călugărului benedictin Raymund Netzhammer cu titlul „Din România: incursiuni prin această ţară şi istoria ei” de către editura Humanitas (2010, vol. I – 400 p., vol. II – 320 p.) este salutară, pentru că scrierea aduce în prim-plan impresiile de călătorie ale unui „observator participant” (expresia aparţine Violetei Barbu), dublate de erudiţie, prietenie şi înţelegere pentru ţara nostră, de care acesta a dat dovadă. Raymund Netzhammer face parte din galeria marilor personalităţi care au lucrat pentru România, pentru cunoaşterea ei.

În această ordine de idei, se cuvine să amintim aici publicarea, în anul 2005, în editura Academiei Române, a jurnalului arhiepiscopului sub titlul „Episcop în România”, o lucrare monumentală în două volume ce însumează 1737 p., frescă a societăţii româneşti din perioada 1905-1924, în care atentul cunoscător al realităţilor autohtone nu a ezitat să reliefeze, deopotrivă, calităţile şi defectele noastre, precum a iubit România ca pe a doua sa patrie, identificîndu-se cu aspiraţiile ei. Cartea, un monument al memorialisticii, reliefează personalitatea titanică a lui Netzhammer, de aceeaşi factură cu a conaţionalului său, Regele Carol I. Ambele cărţi au fost excelent traduse într-o frumoasă limbă românească de către profesorul George Guţu. Jurnalul memorialistic are un cuprinzător, obiectiv şi cald „Cuvînt înainte”, semnat de Nikolaus Netzhammer, nepotul ilustrului prelat, iar ‘Din România…” se bucură de o excelentă şi sintetică „Introducere la ediţia românească”, ce îi aparţine istoricului Violeta Barbu, pentru care „pelerinul” prin istoria României este „un călător” erudit, acesta făcîndu-ne o veritabilă „educaţie a privirii”, fiind „un observator participant, un colecţionar de imagini care reuşeşte să redea – fapt rarissim – unitatea dintre cultură şi natură”, ca „apologet al trecutului şi reporter al modernizării” ţării noastre (op. cit., vol. I., p. 9-21).

Recuperarea, pentru publicul român, a unor astfel de scrieri ale unor personalităţi care ne-au fost ocultate, este benefică întru resuscitarea încrederii de sine, în aceste momente cînd ne lipsesc adevăratele modele în toate domeniile.

Viitorul arhiepiscop al Bucureştilor, unul din cei cinci copii ai podgoreanului Jozsef Netzhammer şi al soţiei sale Brigitta, născută Stoll, s-a născut în 1862 în Germania, în ducatul Baden, la Erzingen, aşezare aflată chiar la graniţa cu Elveţia, spaţiu învecinat cu care „întreţinea o gară comună”. În 1876, la patrusprezece ani, tînărul este înscris la gimnaziul mănăstirii; în 1880 intră ca novice în ordinul monastic benedictin de acolo, pentru ca în 1884 să-şi depună „în mîinile abatelui «voturile monahale perpetue»” (2005, op. cit., p. 11), devenind călugărul Raymund, iar „doi ani mai tîrziu a fost sfinţit ca preot” (ibidem, p. 12). Astfel, dezvoltarea personalităţii lui, educaţia, formaţia şi viaţa sa au dobîndit amprenta severă a muncii neobosite şi a credinţei, rezumată în dictonul „ora et labora”, regula de aur a călugărilor benedictini, „Regula Benedicti”-”Rugăciune şi Muncă”. După terminarea studiilor teologice (1887), părintele Raymund a fost numit profesor de matematică şi, ulterior, de chimie şi fizică, la gimnaziul mănăstirii, el fiind înzestrat cu o mare sete de cunoaştere, cu o curiozitate ieşită din comun şi cu o remarcabilă aplecare spre ştiinţele exacte. Tînărul, dotat cu o inteligenţă superioară, este argint viu: activează ca profesor la gimnaziul mănăstirii, scrie şi editează cărţi în specialitatea trigonometrie, activează neobosit în domeniul asistenţei religioase, se pasionează de ştiinţele naturii, ale fotografiei, cartografiei şi topografiei, arhivisticii, numismaticii antice. Îi va fi dat să-l vadă la 10 sepembrie 1897, la Einsiedeln, pentru prima oară, pe Regele Carol I al României, care vizita celebra mănăstire împreună cu Regina Elisabeta, nebănuind că avea să-i devină un înfocat admirator şi colaborator.

Cînd, la cererea arhiepiscopului Bucureştilor, Xaverius von Hornstein, adresată mănăstirii Einsiedeln în 1899 pentru trimiterea „a doi patres pentru conducerea ştiinţifică a seminarului de preoţi” de la Bucureşti, alegerea s-a oprit asupra lui şi a părintelui Lucius Fetz, tînărul călugăr se afla în vacanţă în Scoţia la Mănăstirea Fort Augustus. Ca un soldat disciplinat al lui Cristos, părintele Raymund pleacă în misiune la Bucureşti unde va rămîne peste două decenii şi jumătate, dovedindu-şi din plin vocaţia, atît de rară, de neobosit constructor, spiritual şi material.

Ajuns la Bucureşti, este numit superior al seminarului de preoţi, profesor de matematică, fizică şi chimie şi administrator al moşiei arhiepiscopale de la Cioplea (de lîngă Bucureşti), notîndu-şi în însemnările sale pe care le-a făcut cu regularitate: „am un sentiment şi mai ciudat, simţind că aici sînt aproape ca şi acasă sau, cu alte cuvinte, că mă simt aici bine şi sînt mulţumit, de parcă aş fi aici Dumnezeu ştie de cînd” (2005, op. cit., p. 15).

După ce o scurtă perioadă (1902-1905) a fost retras de la Bucureşti, este numit în 1905 Arhiepiscop al Bucureştilor de către Papa Pius al X-lea, care l-a îndemnat ‘să fii un bun român!”, misiune pe care o va onora pînă în 1924. În această lungă perioadă, cunoaşte în intimitate ţara noastră devenită România Mare, o ţară împlinită, ajungînd să o socotească a doua sa patrie. Este martor şi, de cele mai multe ori, participant la marile evenimente: războiul din 1916-1918, Marea Unire, încoronarea de la Alba Iulia (1922) ş.a.

În urma unor intrigi de culise, în iulie 1924 este retras din funcţia de Arhiepiscop al Bucureştilor; perioada 1924-1927, de mari frămîntări sufleteşti, o petrece în cea mai mare parte la Roma, încercînd să afle rosturile intime ale îndepărtării sale de la Bucureşti, unde realizase o operă misionară şi diplomatică gigantică, neobosită. Din martie 1927 se stabileşte pe Insula Werd de pe Rin, domeniu ce aparţinea Mănăstirii sale Einsiedeln, unde duce o viaţă de eremit în „calitatea sa de supraveghetor al lăcaşului Sfîntului Otmar”; aici primeşte vizita unor personalităţi, întreţine o vastă corespondenţă, inclusiv cu colaboratori din România, şi unde se stinge din viaţă la 18 septembrie 1945.

Meritul readucerii în prim-plan a vieţii, personalităţii şi operei de excepţie a celui care a fost Raymund Netzhammer, a activităţii sale neobosite, pline de înfăptuiri ce onorează familia, cinul său călugăresc şi România deopotrivă, îi revine nepotului său, Nikolaus Netzhammer.

Raymund Netzhammer a fost un călător neobosit, curios să descopere ţara în care a fost numit arhiepiscop, care şi-a notat cu meticulozitate impresiile, a descris ceea ce a văzut, astfel că astăzi ele sînt un izvor preţios de informaţii din marea frescă a României din primul pătrar al veacului XX. Publicate în presa vremii de limbă şi cultură germană, descrierile sale au trezit curiozitatea europenilor pentru această ţară latină de la Porţile Orientului, pe care au început să o viziteze cu un interes crescînd. Tematica descrierilor sale este foarte variată, precum: înfăţişarea locurilor, a oamenilor şi activităţilor lor; aşezările (sate şi oraşe); mănăstirile; resursele subsolului; incursiuni în istoria locurilor; descrierea instituţiilor statului; evenimentele la care participă – religioase, politice, uneori mondene. De cele mai multe ori ele se împletesc, rezultînd descrieri complexe, pagini de mare frumuseţe, autorul reuşind să-i producă cititorului senzaţii vizuale, auditive şi chiar olfactive, performanţă rară.

Descrierile nu sînt doar rezultatul emoţiilor trăite, ele au deopotrivă o puternică încărcătură ştiinţifică, exactă, precisă, atribute ale omului de ştiinţă care îl dublează pe Raymund Netzhammer.

El face o pledoarie pentru România aproape unică în peisajul publicistic, pe care o exemplificăm cu un citat mai lung, o emoţionantă profesiune de credinţă: „În numeroasele mele călătorii şi excursii prin România, am cunoscut atîtea lucruri frumoase, interesante şi plăcute, încît a fost o bucurie pentru mine să creionez aceste călătorii şi impresiile pe care le-am adunat cu aceste prilejuri. Cel care stă departe de România nici nu poate bănui ce multitudine şi ce varietate de frumuseţi naturale posedă aceasta” (2010, op. cit., vol. II, p. 7-8).

Pentru prima oară în România, cele dintîi imagini ale Transilvaniei îi prilejuiesc următoarea reflecţie: „Transilvania […] ţinut bogat şi cu un peisaj frumos de dragul căruia Traian îşi condusese o parte a trupelor sale, pentru a-l ataca pe regele dacilor Decebal […]. Mărturiile succesului lui Traian ne întîmpinară de la Arad aproape în fiecare staţie. Căci bărbaţii aceia puternici cu părul lung şi cu bărbi scurte, ţepoase, îmbrăcaţi într-un splendid costum naţional, umblînd în opinci şi purtînd pe cap o căciulă înaltă din blană de oaie, erau românii, descendenţi al coloniştilor romani” (vol. I, p. 30).

În descrierea Dobrogei, ni se relevă „geograful” din părintele Raymund: „De cînd locuiesc în România, nicio altă provincie a acestei ţări nu mă atrage atît de mult ca Dobrogea. Ce multitudine de forme au creat Dunărea şi Marea delimitînd această provincie! „ (vol. I, p. 241).

După vizitarea „satului de nemţi” Caramurat (azi Mihail Kogălniceanu, s.n.) din Dobrogea, conaţionalul lor, scrie: „În sine, pentru această ţară (România, s.n.) părăsirea de către acest element colonizator al gliei actuale ar reprezenta, de fapt, o pierdere. Chiar dacă pînă în prezent (1908, s.n.) celelalte naţionalităţi care locuiesc în Dobrogea nu au învăţat nimic sau nu prea mult din simţul de ordine şi curăţenie al germanilor, totuşi există speranţa că, poate, influenţa ulterioară a acestora să fie de bun augur” (ibidem, p. 212).

Una din temele predilecte ale arhiepiscopului Netzhammer este aceea a mănăstirilor ortodoxe din România, dar şi de alte confesiuni, pe care le-a vizitat şi le-a descris în pagini memorabile, insistînd fie asupra locului, a cadrului natural, în care sînt aşezate, fie asupra elementelor specifice, de arhitectură şi iconoclastie, fie asupra importanţei lor în istoria neamului nostru, asupra misiunii lor ecumenice şi sociale.

Mănăstirea Arnota – „sanctuarul naţional”, „seamănă cu un castel tronînd cu splendoare la jumătatea înălţimii muntelui” (vol. I, p. 47), pe cînd Mănăstirea Neamţ este aşezată „în singurătatea pădurii, potrivită pentru liniştea monahală şi pentru împăcarea sufletului” (ibidem, p. 61), iar la mănăstirea de maici Agapia, „împrejmuită de păduri, peste care plutea, pe fundalul sobru al brazilor şi al dimineţii înnorate, o stranie şi fermecătoare melancolie […] ne-a fost arătată o icoană frumos pictată, ferecată după obiceiul oriental într-un veşmînt de aur şi argint, pe care regele Oscar o dăruise mănăstirii, pe care o vizitase în anul 1867 în calitatea sa de prinţ moştenitor al coroanei suedeze, însoţit de Regele Carol al României”(ibidem, p. 72, 75, 79, 80).

Apariţia cărţii „Din România: incursiuni prin această ţară şi istoria ei” a lui Raymund Netzhammer în 1909 (vol. I) şi 1913 (vol. II) a făcut un imens serviciu României la acea vreme. Importantă ţară agricolă europeană, România făcea eforturi lăudabile de industrializare, de construire a unei moderne reţele de transporturi (căi ferate, şosele, porturi), de consolidare a instituţiilor nou create de tînărul regat, elemente pe care „colecţionarul de imagini” care a fost arhiepiscopul catolic al Bucureştilor le surprinde, le descrie şi le oferă publicului european de cultură germanică.

Totodată, descrierea elementelor cadrului natural care conferă unicitatea României – Munţii Carpaţi, Dunărea cu delta sa, Marea Neagră, precum şi a locuitorilor, de toate etniile şi din toate categoriile sociale, cu predilecţie a ţăranilor pe care îi surprinde în ipostaze caracteristice – munca cîmpului, creşterea animalelor, în sărbătoare, sau în alte ipostaze, sînt componentele imensei fresce a României de la acea vreme, pe care, ca într-un mare puzzle, l-a completat cu un talent magistral, dublat de sentimente de caldă şi sinceră afecţiune.

Dar erudiţia arhiepiscopului Netzhammer se manifestă în toate plenitudinea ei cu prilejul „incursiunilor” pe care le face în trecutul nostru, în varii ocazii, cînd ne descrie mănăstirile şi bisericile, cînd vorbeşte de monedele dobrogene, sau atunci cînd evocă trecutul vreunui sit arheologic sau al unei aşezări. Putem afirma fără tăgadă că este un personaj care trăieşte cu intensitate istoria locurilor, de cele mai multe ori prin prisma creştinului care a fost, anticipînd cu brio acceptul multiculturalităţii europene, atribut care îi conferă continentului nostru unicitate, iar autorului, premoniţia promovării valorilor europene, în realizarea a ceea ce numim şi ne asumăm astăzi „unitate în diversitate”. Iată unitatea şi unicitatea Europei, asumată astăzi, atît de bine redată de „pionierul” incursiunii în memoria locurilor care a fost Raymund Netzhammer. Dacă mai adăugăm că volumele sînt însoţite de 108 ilustraţii şi 3 hărţi (vol. I) şi 115 ilustraţii (vol. II), majoritatea inedite, avem în faţă primul ghid turistic complex al României moderne. El poate servi ca exemplu pentru ghidurile de astăzi, iar ilustrul său autor, un model pentru ceea ce înseamnă muncă titanică în folosul comunităţii.

Alexandru Păcurar

Departamentul de Geografie Umană şi Turism

Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.