Tradiţii în Joia Mare – Joi-Mari/Joimăriţa

Există un ritual, perpetuat de tradiţia populară, care are loc în ultima zi de joi din postul Paştelui, denumit Joimăriţa.

Joimăriţa sau Joimărica este un personaj întîlnit doar în mitologia românească, nume ce derivă din Joi-Mari (Joia Mare). Joimăriţa a fost la origini o zeitate a morţii, care supraveghea focurile din Joia Mare, aprinse pentru cinstirea strămoşilor, dar treptat a devenit un personaj justiţiar, ce luptă împotriva lenei. Ea este patroana torsului şi a ţesutului, care supraveghează hărnicia oamenilor. Locuieşte în munţi şi apare sub aspectul unor roţi de fum, foc şi sub forma unei femei voinice şi slute. Nu trebuie confundată cu Sfînta Joi.

Personajul este întruchipat, simbolic, în comunităţile rurale din Transilvania, de o femeie urîtă şi puternică sau chiar de un bărbat, care se deghizează într-o vrăjitoare hidoasă şi rea ”cu gura cît grapa şi dinţii cît lopata”, purtînd cu ea o serie de instrumente (o găleată cu jăratic, un cleşte, un ciocan, un cuţit, un vătrai, un sac cu cenuşă etc.) menite să pedepsească femeile leneşe care nu şi-au terminat torsul şi ţesutul pînă în Joia Mare. Ea arde degetele leneşe, pîrleşte părul şi unghiile şi dă foc fuioarelor de lînă găsite netoarse.

Femeile leneşe, cînd ştiu că le va cerceta Joimăriţa, dacă pînza nu-i ţesută, pun la fereastră o bucată de pînză din anul trecut, iar cîlţilor şi feştilei le dau foc, ca să nu aibă de ce să se lege Joimăriţa cînd le va controla munca. Dar Joimăriţa miroase bine şi ştie ce au făcut ele, aşa că începe a cînta prin curte: ‘Pute-a cîlţi,/ Pute-a feştilă,/ Pute-a lene de copilă,/ Pute-a pînză neţesută/ Şi-a nevastă nebătută’.

Joimăriţa este temută şi de bărbaţii leneşi care nu şi-au măturat curtea, n-au reparat gardul, n-au îngrijit animalele. Pentru a scăpa de pedeapsă, cei în culpă, femei sau bărbaţi, îi dau ouă.

O variantă a Joimăriţei o constituie cetele de colindători, care vin în seara sau în noaptea de Joi Mari, mai rar miercuri seara, uneori mînjiţi pe faţă cu negreală, îmbrăcaţi în haine urîte, zdrenţăroase, cu măşti, unul fiind legat la cap cu brîu roşu femeiesc. Au clopote în mîini, la gît sau la picioare. Tot în mîini au ”fiare” de cai, în cap au o căldare, mai aduc cu ei o oală cu foc şi cîlţi şi fac zgomot.

Colindă cu Joimăriţa la casele cu copii şi cu fete, aprind cîrpe prin curţi, bat fiarele şi strigă să le dea bani. Scopul lor e să îndemne fetele la lucrul casei, să vadă ce-au tors sau lucrat, care fată n-a tors cîlţii, dar în acelaşi timp şi să capete ouă. Întreabă dacă au tors, cer să vadă lucrul şi cer de asemenea ouăle, uneori pentru Joimăriţa: ”Cîţii-cîţii, tors-ai cîlţii?/ Două ouă-ncondeiete/ Joimărichii pe părete”. Ei ameninţă că, dacă nu le dau ouă, le aprind caierele, ard cînepa netoarsă, pîrlesc fata sau femeia cu cîlţii rămaşi netorşi, le aprind cîlţii în cap.

***

Tot Joia Mare este ziua de cinstire a memoriei strămoşilor, iar Joimăriţa veghează la respectarea acestui cult. Pentru că de Joi Mari e frig, în dimineaţa şi în seara acestei zile în curte se fac focuri pentru morţi, pentru a avea la ce se încălzi şi pentru a avea lumină (se pot da de pomană apă sau colaci; uneori se aprind lumini pentru fiecare mort al familiei).

Credinţa este că, în această zi, morţii vin pe la vechile lor locuinţe, unde stau pînă la Moşi sau Sărbătoarea Moşilor (sîmbăta dinainte de Rusalii sau Duminica Mare), cînd se fac împărţeli de plecare a sufletelor, cînd morţii pleacă cu colacul şi cu oala pe care le-au căpătat. În acest răstimp, se aşează pe streaşina casei ori în curţi, pe scaune aşezate special, ca să se odihnească sufletele strămoşilor.

În Joia Mare, dis-de-dimineaţă, se împart între neamuri şi la săraci pîine, curechi (varză), mazăre, fasole, baraboi (cartofi), pe care le pun în ulcele noi, frumoase, împodobite cu floricele numite brebeni. Se face un colac lung, numit uitata, care se dă pentru morţii uitaţi. Se duc femeile la tămîiat şi aruncă două căldări de apă pe mormînt; după aceea merg la gîrlă şi aruncă nouă căldări cu apă pe iarbă verde. Apoi mai duc apă de pomană pe la femeile neputincioase. Această lucrare se face timp de nouă joi după Paşte. Borşul umplut în această zi nu se strică tot anul.