O aniversare uitată

Vorbim de faptul că, foarte de curând, la 1 aprilie, s-au împlinit 140 de ani de la nașterea poetului Octavian Goga, fiul preotului Iosif din Rășinari, localitate unde a hotărât să se mute pentru eternitate marele arhiereu Andrei Șaguna. La rândul său, poetul rășinărean a hotărât să-și lase trupul pentru odihna veșnică la câțiva kilometri de Cluj, la Ciucea, unde soția prietenului său, poetul maghiar Ady Endre, i-a oferit tereneul spre cumpărare pentru această eternă înălțare.

După Iosif Vulcan, care a fost ales membru al societății Kisfaludy, Goga a fost al doilea scriitor român care a fost ales membru al unei societăți literare maghiare, cea cu numele „Petöfi” din Budapesta, dovedind prin aceasta că, dincolo de disputele politice, între literaturi și culturi trebuie să existe un dialog permanent și fertil. I-au fost răsplătite în acest fel marile serivicii aduse de el literaturii maghiare, prin traducerile lui minunate dintr-o serie de poeți, în rândul cărora se situează la loc de cinste „Tragedia omului” de Madach.

Să nu uităm că la începutul sesolului al XX-lea revista „Luceafărul”, înființată de el la Budapesta, a fost stegarul acestei noi redeșteptări naționale, prin poeziile mobilizatoare pe care el le publică aici, volumul său de debut, Poezii din 1905, fiind premiat de Academia Română. Alături de el crește și se dezvoltă o nouă generație de scriitori și oameni de cultură, între care figurează Ion Agârbiceanu, Al.Ciura, Ion Lupaș, Oct. C.Tăslăuanu, Teodor Mureșeanu, Sextil Pușcariu, Ilarie Chendi etc., cei mai mulți dintre aceștia urmându-l și în paginile ziarului „Tribuna” de la Arad, unde a inițiat lupta „tinerilor oțeliți” pentru desemnarea mai clară a obiectivelor politice care vizau actul desprinderii din chinga anacronicului stat dualist, care ne adusese în stadiul de semiiobăgie modernă.

Poezile publicate în volumele Ne cheamă pământul (1909), Din umbra zidurilor (1913), Strigăte în pustiu (1915), Cântece fără țară (1916), dar și a volumelor de publicistică din O samă de cuvinte,1908, Însemnările unui trecător (1911), Două morminte (1916), au răscolit conștiințele contemporanilor și le-a pregătit de luptă. Înscriindu-se mai întâi în linia militantă a Astrei, ca secretar literar și redactor al ziarului „Țara noastră”, apoi animator al unui activism politic și cultural de marcă dus în paginile „Tribunei” de la Arad, fără poezia și publicistica lui Goga, ca și fără acțiunile sale directe de la București, unde s-a refugiat în 1914, greu ne putem închipui o societate transilvăneană gata de acțiune și sacrificiu.

Discursurile sale din celebra sală Dacia de la București, unde a fost prezent alături de Vasile Lucaciu, au dus mesajul Ardealului impilat fraților noștri de dinolo de munți, chemându-i să ia hotărârea intrării în război pentru dezrobirea Ardealului. La celebrele întâlniri din sala Dacia, unde a fost alături de oratori străluciți ca Delavrancea, Nicolae Filipescu, Take Ionescu a animat spiritele și le-a cucerit pentru cauza unității naționale.

Activitatea sa din paginile ziarelor „Ardealul” și „România” este pilduitoare, fiind urmată de o alta, tot atât de importantă, privind lămurirea străinătății cu privire la nevoia unei păci drepte și durabile în răsăritul Europei, activitate în care s-a întâlnit cu prietenul său Scotus Viator sau cu generalul Berthelot. E și motivul pentru care i s-a dat după Mare Unire șansa de a conduce ministerul Instrucțiunii și al Cultelor (1919-1921), contribuind la înfințarea teatrului național și a operei din Cluj, iar mai târziu având un rol important în alocarea fondurilor pentru Catedrala Ortodoxă din Cluj, ctititorită de N.Ivan.

În 1919 este ales membru al Academiei Române, iar în 1924 primește Premiul Național de Poezie, ca, în 1931, la împlinirea vârstei de 50 de ani, să fie sărbătotrit de întreaga națiune prin acțiuni de amploare. Universitatea clujeană l-a ales Doctor Honoris Causa, declarându-l Princeps Poetarum și oferindu-i o catedră de Istoria Culturii, iar primăria orașului Cluj l-a declarat cetățean de onoare, împroprietărindu-l cu terenul din fața Liceului de Muzică.

Vizitele sale dese la Cluj și la Ciucea, unde își avea reședința de lucru, au făcut din el un fel de prieten devotat al Clujului, pentru episcopia căruia și-a testat mai întâi întreaga avere, inclusiv patrimoniul de la Ciucea. De aceea, Astra clujeană, ca și oamenii Universității, ai Primăriei Clujene și ai Uniunii Scriitorilor cinstesc cu devotament creația literară și cea culturală a poetului, ca unul care își doarme somnul de veci în Panteonul de la Ciucea, lăsându-ne moștenire Muzeul memorial de acolo, instalat în castelul ce amintește în chip emblematic de relația de prietenie cu Andrei Ady. De aceea, la cei 140 de ani de la naștere obștea culturală clujeană îi aduce omagiul de recunoștință și prețuire.

Mircea Popa