 ILIE CĂLIAN
Primul deceniu postdecembrist a fost dominat de “moda” politică cu aripi și aripioare, cu faceri și refaceri a acelorași partide. Ulterior, s-a trecut la o altă tehnică: aceea a desfacerii din partidele adverse a unor grupări capabile să schimbe echilibrul parlamentar. Schimbări s-au întîmplat și în modul de a structura conducerile partidelor și accesul la acestea. Astfel, s-a descoperit (susținută mai întîi de către Petre Roman) posibilitatea prezentării la congresele de alegeri a mai multor platforme susținute de candidați, delegații la congres urmînd a adopta nu doar platforma viitoarelor acțiuni, dar și, ca președinte al partidului, pe acela care a formulat-o și, mai mult, să instaureze în toate forurile de conducere echipa cîștigătorului. Ideea a fost întărită de Teodor Stolojan, care a venit la conducerea PNL ca la cîrma unei firme, a cărei ierarhie pretinde subordonarea absolută a tuturor membrilor față de echipa de conducere. Dacă, însă, în confruntările cu alte partide, obiectivul “echipei” nu este atins, președintele și echipa sa își pierd posturile în partid (implicit în administrație).
La prima vedere sistemul este bun, întrucît stimulează competiția internă, iar mașinăria partidului funcționează mai bine dacă între angrenajele sale nu există fricțiuni. Numai că apar, totodată, două probleme majore. Obiectivul fiecărui partid fiind nu doar accesul la guvernare, ci și impunerea propriului program, este normal ca o singură echipă să atingă acest obiectiv, în timp ce conducătorii celorlalte partide, oricît de valoroși ar fi ei înșiși, vor fi obligați să cedeze locul altora. Pe de altă parte, echipa instalată la conducerea unui partid se va concentra pe un singur obiectiv, iar partidul nu va fi capabil să acorde, etapizat, atenția cuvenită tuturor țelurilor sale strategice. Practic, partidele vor fi în situația de a improviza mereu. Cel mai bun exemplu îl reprezintă PSD, care, din 2005 încoace, a improvizat răspunsuri la provocări, în loc să-și elaboreze tactici specifice pentru atingerea obiectivelor strategice.
Iată că acum se discută din nou despre reformarea partidelor și modificarea structurilor de conducere - cu excepția UDMR, care a găsit o formulă eficientă: păstrarea tuturor “platformelor” politice și subordonarea diferitelor inițiative tactice obiectivului strategic major: autonomia maghiarofonilor. Dacă la PNL se pare că discuțiile nu se vor înfierbînta foarte mult (liberalii avînd de optat între a intra la guvernare cît mai repede, cu Tăriceanu în frunte, dar alături tot de PDL, și a mai aștepta, împreună cu Antonescu, un moment mai favorabil), în schimb la PSD “bătălia” pentru preluarea conducerii se anunță a fi mult mai complicată. Nu numai pentru că se anunță mai multe nume care aspiră la postul de președinte, dar și pentru că trebuie hotărît mai întîi dacă se va accepta sau nu formula “Cîștigătorul ia totul”, adică dacă președintele își va impune lista pentru diferitele structuri de conducere, sau toate posturile de conducere vor fi votate individual. Și, pe lîngă acestea, partidele (excepție este din nou UDMR) trebuie să se hotărască asupra ponderii organizațiilor din țară în luarea unor decizii importante.
Pentru PDL, vremea deciziilor este încă departe, dar evoluțiile din cadrul PSD sînt de maximă importanță. Interesantă este reacția celor de pe margini, a comentatorilor “independenți”, a “societăților civile” și a liderașilor altor partide - cu toții dînd sfaturi (mai mult sau mai puțin transparent și dezinteresat). În funcție de persoana care va fi cea mai atacată sau lăudată și de argumentele folosite am putea înțelege care partid se teme mai mult și de care “aripă” din PSD... Și dacă nu cumva PSD e perceput de adversarii și dușmanii politici nu ca o elegantă pasăre a paradisului cu mai multe aripi, ci ca un balaur cu mai multe capete, care cresc la loc pe măsură ce le tai...
|
