Ce e vechi se năruie

Aşa ar fi normal. Şi asta dacă vechiul este prost, rău, periculos, perimat, caduc, căci doar năruire de dragul năruirii înseamnă dezastru de Sisif.

Ce e vechi?

Ceva care s-a demodat – ţi-ar răspunde orice designer în goană după cîştig, aruncînd la coş modele superbe şi înlocuindu-le cu unele cel puţin ciudate, dacă nu aiurite, ridicole, de nepurtat, mizînd, desigur, pe snobismul nostru şi mai ales al femeilor. Mă rog, poate n-ar fi chiar snobism, ci bucuria Noului ce farmecă, incită, excită, te ţine proaspăt în această lume în care, se pare că totul, pînă la urmă, oboseşte, plictiseşte şi, nu rareori, exasperează.

Ceva ce nu mai corespunde noilor situaţii personale, intelectuale, sociale, politice, naturale, morale, psihologice, estetice etc. etc., căci, ce vreţi, totul e în mişcare, transformare, schimbare, totul curge, ştim de la Heraclit încoace. Noul este, desigur, absolut necesar (pînă şi pentru neuronii noştri) dar, nu rareori, el devine drog: cu cît ai mai mult, cu atît vrei mai mult şi urmările le cunoaştem. De dragul schimbării cu orice preţ, oricum, oricînd şi oricît costă, se aruncă la gunoi valori – oameni valoroşi (noi sîntem specialişti în aşa ceva!), strategii de dezvoltare (reformarea reformei reformei reformate …), tactici, idei, tratamente, programe, curicule, legi etc. etc. Dacă în locul lor s-ar pune altele mai bune ar fi OK, dar, de obicei, se mai face şi invers. Şi-apoi, ce construcţie poţi înălţa dacă scoţi tot timpul fundamentul sau dărîmi ce ai înălţat ieri?

E ceva ce dăunează societăţii, climatului, microclimatului oamenilor, ţării, lumii, Naturii, Universului, progresului, căci s-a dovedit a fi greşit, periculos, păgubos, dezastruos. Ei da, dar e foarte greu de recunoscut că ai greşit, că te-ai înşelat, unora li se pare ruşinos, pentru alţii e clar că este păgubos, căci pierd prestigiu, putere şi privilegii personale, de castă, de partid sau de clan. De obicei, din aceste motive diavoleşti, vechiul cel rău rămîne cramponat în noi, trăgîndu-se astfel la xerox greşeli şi urmări catastrofale ce ne vor sufoca.

E drept că vechiul e mai comod, te-ai obişnuit cu el, calea este bătută, stereotipiile te consumă, ai crede, mai puţin, căci intervine rutina. De fapt, ele sînt adevărate blocaje de energie, inteligenţă şi imaginaţie, de creativitate, de progres şi pierderi uriaşe de bani, timp şi energie.

E drept că vechiul are cohorte de slugi preaplecate şi prea interesate să-i ţină isonul, să-l perie, să-l ungă, să-l bibilească, să-l lustruiască, să-l întoarcă la nevoie pe dos, să-i pună sclipici şi paiete, să-l parfumeze şi să-i ridice osanale, desigur gras plătite, cum altfel!

E drept că vechiul are tendinţa de a fi solid, remanent, greu, de neclintit, căci mulţi confundă tinereţea lor cu epoca aceea sau un sentiment luminos de-atunci, iar bunăstarea sufletească dorită, aşteptată, n-a mai venit.

E drept că vechiul e bine înfipt în tot ceea ce ţine de societatea omenească, lucru ce nu-l împiedică să facă rugină şi mucegai, să miroase urît şi să infecteze ambianţa.

E drept că vechiul e mîngîiat pe cap de dorinţa noastră de stabilitate, de siguranţă şi, poate, de nostalgia unor ani cînd eram tineri, frumoşi, voioşi, plini de putere şi vise.

Ei, şi ce punem în loc?

O încercare, două, trei … o sută. Şi ce-i cu asta? – te poţi întreba. N-ar fi nimic dacă n-ar fi tragi-comic, năprasnic de păgubitor şi nemaipomenit de dement: căci este riscul să vină o generaţie, să demoleze temple şi din pietrele lor să construiască cocioabe şi colibe … Şi cine-i de vină, ea?

Deloc.

Noi, care n-am ştiut creşte pîinea şi nici să ne descotorosim de neghină.

Stela-Maria IVANEŞ

  Schiller